Opinie Daniel Apostol, Director General, FPE (Federația Patronală a Energiei), publicată pe profit.ro
Este, în esență, un document de încercare de corecție — de ultimă instanță, incomodă și inevitabilă. După ani în care politica fiscal-bugetară a funcționat mai degrabă ca instrument electoral decât ca ancoră de stabilitate, România intră într-o fază în care costul deciziilor populiste începe să fie plătit integral, cu dobândă.
Adoptarea bugetului, după luni de zgomot politicianist, ambiguitate și ezitare, marchează un moment de realism forțat. Sub presiunea procedurii de deficit excesiv și cu spectrul retrogradării în categoria „junk” încă prezent, autoritățile au fost nevoite să accepte ceea ce piețele semnalau deja: modelul creșterii alimentate de consum și deficit și-a epuizat resursele. Ținta de deficit de 6,2% din PIB nu este, în acest context, o ambiție politică a echipei Bolojan-Nazare, ci o impusă-de-nevoie linie de supraviețuire. Problema este că această țintă se sprijină pe un echilibru fragil, construit pe ipoteze mai curând optimiste și pe măsuri cu efecte economice contradictorii.
Bugetul mizează pe o creștere economică de aproximativ 1% — practic o stagnare – extrem de fragilă când întreaga lume riscă un recul economic generat de războiul cu Iran. Este o proiecție care reflectă mai mult contextul intern și aproape deloc cel geo-politic și care ridică o întrebare esențială: poate fi susținută consolidarea fiscală într-o economie aproape inertă și amenințată de puternice șocuri externe?
Creșterea TVA la 21% și înghețarea veniturilor în sectorul public afectează direct consumul, principalul motor al economiei în ultimele decenii. În absența unor alternative robuste de creștere, această strategie riscă să producă exact efectul pe care încearcă să-l evite: comprimarea activității economice și, implicit, erodarea bazei de venituri bugetare. Este un paradox clasic al ajustării fiscale: cu cât încerci să corectezi mai rapid dezechilibrele prin măsuri de venit, cu atât crești probabilitatea unei frânări economice care îți subminează obiectivul.
Un alt pilon vulnerabil al bugetului este încrederea excesivă în creșterea colectării – care este de altfel extrem de necesară. România continuă să înregistreze unul dintre cele mai ridicate decalaje de TVA din Uniunea Europeană, iar promisiunea că digitalizarea ANAF va închide rapid această gaură rămâne, deocamdată, mai degrabă o intenție decât o realitate operațională. Istoria recentă arată că reformele administrative livrează lent, în timp ce presiunile bugetare sunt imediate. A construi echilibrul fiscal pe ipoteza unei îmbunătățiri accelerate a colectării este, cel puțin, riscant. În plus, suprapunerea majorărilor de taxe cu șocurile recente din piața energiei creează un mediu inflaționist persistent. Consecința directă: dobânzi ridicate pentru o perioadă mai lungă, acces dificil la finanțare și o presiune suplimentară asupra mediului privat, în special asupra IMM-urilor.
Singurul element cu adevărat expansionist din buget este nivelul record al investițiilor — peste 8% din PIB. Este, fără îndoială, o schimbare de paradigmă și, potențial, o oportunitate istorică. Logica este clară: dacă cererea internă slăbește, statul încearcă să compenseze prin cheltuieli de capital, susținute în mare parte din fonduri europene. Autostrăzi, infrastructură energetică, digitalizare — toate acestea pot genera efecte de antrenare și pot crește potențialul economic pe termen mediu. Dar aici intervine problema cronică a României: execuția. Diferența dintre alocare și implementare a fost, în mod tradițional, substanțială. Într-un an în care spațiul de manevră este limitat, orice întârziere în absorbția fondurilor sau blocaj birocratic nu mai reprezintă doar o oportunitate ratată, ci un risc macroeconomic.
Investițiile publice sunt astfel, nu doar un motor de creștere, ci un pariu sistemic. Dacă funcționează, vor amortiza ajustarea. Dacă eșuează, lasă economia fără principalul sprijin planificat. Apoi, depășirea pragului de 60% din PIB pentru datoria publică schimbă fundamental percepția asupra riscului suveran. România nu mai este o economie „low debt”, iar toleranța piețelor pentru derapaje suplimentare scade semnificativ. Bugetul din 2026 trebuie citit și ca un semnal către creditori: disciplina fiscală revine pe agendă. Însă credibilitatea nu se câștigă printr-un document, ci prin consecvență în execuție.
Iar aici intervine variabila politică — probabil cea mai imprevizibilă. Presiunile sociale, revendicările salariale și dinamica cu iz populist-electoral a relațiilor dintre partidele din coaliție pot transforma rectificarea bugetară de peste an într-un moment de risc. Orice relaxare nefundamentată a cheltuielilor ar anula rapid câștigurile de încredere obținute cu dificultate.
Echipa Bolojan-Nazare execută în esență, prin bugetul pentru 2026, un exercițiu de echilibristică economică și politică. Pe de o parte, introduce corecții necesare și transmite un semnal de responsabilitate. Pe de altă parte, se bazează pe ipoteze fragile și pe o capacitate administrativă care nu a fost încă demonstrată la scară.
Pentru mediul de afaceri, mesajul este ambivalent: predictibilitatea revine, dar costurile cresc, iar riscurile rămân. În cele din urmă, miza nu este dacă vom avea creștere economică în 2026 – căci e greu să o obținem sub șocurile interne și externe -, ci dacă vom reuși să evităm o corecție dezordonată și să punem bazele uneia sustenabile.
