Opinie Oana Luca, vicepreședintă Regiunea Nord-Vest a Federației pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri (FICSIMM), membră Confederația Patronală Concordia, publicată pe cursdeguvernare.ro
Digitalizarea ANAF schimbă mai mult decât viteza cu care administrația procesează informația. Prin integrarea bazelor de date și analiza de risc, statul poate construi despre contribuabil și despre relațiile sale economice o imagine pe care nicio companie nu o poate reproduce în aceeași manieră. Această superioritate informațională este legitimă și necesară. Problema începe atunci când ceea ce știe administrația modifică standardul după care este judecat ceea ce contribuabilul „ar fi trebuit să știe”.
România construiește, în sfârșit, infrastructura unui stat fiscal care poate vedea.
RO e-Factura îi arată tranzacția. SAF-T îi oferă o imagine structurată asupra datelor contabile și fiscale. Declarațiile fiscale, RO e-TVA și celelalte sisteme digitale adaugă noi straturi de informație. Următorul nivel este integrarea acestor date și utilizarea lor pentru analiza de risc și profilarea contribuabilului.
Acesta este, de fapt, sensul matur al digitalizării.
Un stat care colectează milioane de informații, dar nu le poate corela, nu este cu adevărat digitalizat. A mutat doar formularele de pe hârtie pe server.
Adevărata digitalizare începe atunci când administrația poate transforma datele în cunoaștere.
Dar exact aici începe și o problemă de guvernanță fiscală despre care vorbim mult mai puțin.
Pentru că statul nu va avea doar mai multe date decât contribuabilul. Va avea și o capacitate tehnologică incomparabil mai mare de a le corela.
Iar diferența dintre ceea ce poate ști administrația despre o tranzacție și ceea ce putea ști compania care a realizat-o devine structurală.
Întrebarea nu mai este doar cine deține informația.
Întrebarea este cine suportă consecințele diferenței de informație.
ANAF poate construi o imagine pe care compania nu o poate reproduce
Să privim aceeași tranzacție din două direcții.
O companie achiziționează bunuri sau servicii de la un furnizor.
Înaintea tranzacției poate verifica existența juridică a acestuia, codul de TVA, eventuala inactivitate fiscală, informațiile publice privind insolvența, reprezentanții legali, documentele contractuale și condițiile comerciale. Poate evalua dacă operațiunea are logică economică.
După tranzacție poate demonstra comanda, contractul, livrarea sau prestarea, recepția, factura și plata.
Aceasta este imaginea companiei.
Administrația fiscală poate construi însă una mult mai amplă.
Poate confrunta raportările celor doi operatori. Poate observa comportamentul declarativ anterior al furnizorului. Poate identifica neconcordanțe în alte raportări, relații cu alți operatori sau tipare care devin vizibile numai după agregarea unui volum mare de informații.
Și, pe măsură ce infrastructura digitală se maturizează, diferența dintre cele două perspective va crește.
Aceasta nu este o deficiență a sistemului.
Este chiar unul dintre motivele pentru care digitalizăm administrația fiscală.
Statul trebuie să poată vedea frauda pe care un operator economic individual nu o poate vedea.
Dar tocmai această superioritate informațională impune o limită:
capacitatea statului de a cunoaște mai mult nu poate extinde retroactiv capacitatea contribuabilului de a fi știut mai mult.
Ce va însemna „ar fi trebuit să știe” într-o administrație bazată pe date?
În jurisprudența europeană privind fraudele de TVA, formula este deja cunoscută.
În anumite situații nu este relevant doar dacă beneficiarul știa efectiv că participa la o operațiune legată de fraudă. Poate deveni relevant și dacă acesta „știa sau ar fi trebuit să știe”.
CJUE leagă însă această concluzie de existența unor elemente obiective. Nu este suficientă simpla existență a unei fraude undeva în lanț pentru a transfera automat consecințele asupra beneficiarului.
Digitalizarea adaugă acestei doctrine o problemă nouă.
Administrația poate ajunge la concluzia că un furnizor prezenta un risc analizând simultan indicatori pe care clientul furnizorului nu îi poate consulta și relații pe care nu le poate vedea.
Apare astfel riscul ca standardul de diligență al contribuabilului să fie evaluat, retrospectiv, prin lentila informațională a administrației.
Statul vede întregul puzzle și întreabă de ce societatea nu a observat imaginea.
Dar societatea a avut, la momentul tranzacției, doar câteva dintre piese.
Aceasta este diferența care trebuie protejată.
Rambursarea TVA arată problema înainte ca ea să devină generală
Discuția nu este pur teoretică.
Proiectul ANAF din 10 august 2026 privind modificarea procedurii de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare readuce în discuție analiza de risc și informațiile privind furnizorii solicitantului.
Din perspectiva administrației, logica este legitimă.
Dacă ANAF deține informații potrivit cărora un furnizor prezintă un profil fiscal problematic, acea informație poate constitui un motiv rezonabil pentru verificarea suplimentară a tranzacției.
Dar trebuie separate două propoziții:
„Furnizorul prezintă un risc, prin urmare verificăm tranzacția.”
și
„Furnizorul prezintă un risc, prin urmare beneficiarul trebuia să îl cunoască.”
Prima ține de administrarea riscului.
A doua ține de atribuirea responsabilității.
Între ele trebuie să existe probă.
Această delimitare va deveni tot mai importantă pe măsură ce selecția fiscală se bazează mai mult pe analiza automatizată a datelor.
Un risc nou: retrospecția fiscală informațională
Big Data are un avantaj enorm: retrospectiv, datele pot construi o poveste foarte coerentă.
La un an sau doi după efectuarea unei tranzacții, administrația poate reuni informații pe care nimeni nu le avea reunite în ziua în care tranzacția a fost decisă.
Poate constata că furnizorul nu și-a declarat corect obligațiile.
Poate identifica relații comerciale cu alți operatori considerați riscanți.
Poate observa fluxuri atipice sau neconcordanțe între raportări.
Privite împreună, toate pot construi o imagine convingătoare.
Dar înainte de a folosi această imagine pentru evaluarea conduitei beneficiarului trebuie pusă o întrebare simplă:
câte dintre aceste informații îi erau accesibile atunci când a decis să contracteze?
Dacă această separare dispare, apare ceea ce aș numi retrospecție fiscală informațională:
judecăm decizia de ieri cu informația pe care statul a construit-o mâine.
Iar aceasta poate modifica, fără o schimbare explicită a legii, standardul de diligență cerut companiilor.
Diligența nu poate deveni obligația de a reproduce ANAF în interiorul companiei
Această concluzie nu înseamnă că buna-credință trebuie confundată cu pasivitatea.
Companiilor trebuie să li se ceară prudență.
Un preț inexplicabil de mic, documente contradictorii, un furnizor care aparent nu dispune de capacitatea necesară pentru operațiunea contractată, circuite comerciale artificiale sau alte semnale serioase nu pot fi ignorate.
Dar există o diferență între diligență comercială și fiscală și investigație fiscală.
Prima aparține companiei.
A doua aparține statului.
O societate poate verifica informațiile publice, poate documenta realitatea economică a operațiunii și poate reacționa la semnalele de risc pe care le poate observa.
Nu poate consulta istoricul declarativ complet al furnizorului.
Nu poate vedea toate relațiile fiscale ale acestuia cu terții.
Nu poate cunoaște neconcordanțele identificate în sistemele interne ale ANAF.
Și nu poate reproduce instrumentele de analiză de risc ale administrației.
Dacă protejarea propriei poziții fiscale ar presupune toate acestea, diligența nu ar mai fi o obligație rezonabilă.
Ar deveni obligația companiei de a construi în interiorul său o versiune a ANAF.
Paper Consult și limita dintre situația furnizorului și drepturile beneficiarului
România a mai ajuns la CJUE cu o problemă care oferă un reper relevant.
În cauza Paper Consult, C-101/16, Curtea a analizat refuzul dreptului de deducere a TVA în cazul achizițiilor efectuate de la un furnizor declarat inactiv.
Speța aparține unui context legislativ specific și nu trebuie extrapolată mecanic.
Este însă important motivul pentru care mecanismul românesc a ridicat o problemă de proporționalitate: refuzul dreptului de deducere funcționa sistematic și definitiv, fără posibilitatea contribuabilului de a demonstra absența fraudei sau a unei pierderi de venituri fiscale.
Reperul rămâne actual.
Situația fiscală a furnizorului și conduita fiscală a beneficiarului sunt două lucruri diferite.
Profilul de risc al unuia poate justifica verificarea celuilalt.
Nu poate demonstra, singur, conduita celuilalt.
Digitalizarea nu elimină această distincție.
Dimpotrivă.
Cu cât administrația știe mai mult despre furnizor, cu atât trebuie să fie mai atentă să nu transforme propria cunoaștere în cunoaștere prezumată a beneficiarului.
Trei întrebări înainte ca informația să devină consecință
Într-un sistem fiscal bazat tot mai mult pe date, orice situație în care informația deținută de administrație produce o consecință semnificativă asupra contribuabilului ar trebui trecută prin trei întrebări:
Ce știa administrația?
Aceasta este perspectiva construită prin toate datele pe care statul le poate agrega.
Ce putea ști contribuabilul, în mod rezonabil, la momentul respectiv?
Nu ce poate fi reconstruit retrospectiv, ci ce informație îi era efectiv accesibilă atunci când a luat decizia comercială.
Ce a făcut contribuabilul cu informația pe care o avea?
A ignorat semnale evidente? A solicitat explicații? A verificat documentele? Tranzacția avea substanță economică? Existau elemente care justificau o diligență suplimentară?
Ordinea este importantă.
Dacă a doua întrebare dispare, prima și a treia pot produce o concluzie înșelătoare:
Statul știa că exista un risc.
Contribuabilul nu a reacționat.
Prin urmare, contribuabilul nu a fost diligent.
Lipsește însă veriga esențială:
putea contribuabilul să cunoască riscul la care statul se referă?
Există o contraprestație instituțională a digitalizării
Ani la rând, mediului de afaceri i s-a cerut să investească în digitalizarea relației fiscale cu statul.
Companiile și-au adaptat sistemele pentru RO e-Factura.
Au implementat SAF-T.
Au modificat fluxuri contabile și operaționale.
Transmit administrației mai multe date, mai repede și într-o formă din ce în ce mai structurată.
Este legitim ca statul să solicite aceste informații dacă ele permit o administrare fiscală mai eficientă.
Dar există și o contraprestație instituțională a digitalizării.
Dacă economia oferă statului mai multe date, statul trebuie să ofere în schimb mai multă precizie administrativă.
Dacă administrația vede mai bine, trebuie să poată diferenția mai bine:
între fraudă și eroare;
între anomalie și explicație economică;
între riscul furnizorului și conduita beneficiarului;
între ceea ce știe ANAF și ceea ce putea ști contribuabilul.
Digitalizarea cu sens nu înseamnă doar să vezi mai mult. Înseamnă să diferențiezi mai bine.
Altfel, economia suportă costul unei administrații digitale, dar primește în schimb doar o administrație cu o capacitate mai mare de control.
Aceasta ar fi o modernizare incompletă.
Adevăratul test începe după ce sistemul a identificat riscul
Numărul de facturi procesate nu va spune, singur, dacă reforma administrației fiscale a reușit.
Nici numărul bazelor de date conectate.
Nici numărul contribuabililor analizați prin modele de risc.
Acestea măsoară capacitatea tehnică.
Testul instituțional este mai dificil:
ce face administrația cu ceea ce știe?
Folosește informația pentru a pune întrebări mai bune sau pentru a produce prezumții mai rapide?
Separă semnalul de risc de probă?
Permite contribuabilului să explice diferența?
Individualizează situația înainte de a produce consecințe?
Evaluează conduita companiei prin raportare la informația pe care compania o putea cunoaște la momentul tranzacției sau prin raportare la întreaga informație pe care statul a reușit să o acumuleze ulterior?
Aici se va vedea diferența dintre o administrație digitalizată și o administrație fiscală realmente inteligentă.
Big Data poate reduce asimetria informațională în interiorul statului.
Nu o elimină însă pe cea dintre stat și contribuabil.
Dimpotrivă, o poate amplifica.
Statul poate ști mai mult. Nu poate presupune că și contribuabilul știa.
Superioritatea informațională a administrației este legitimă atunci când este folosită pentru identificarea mai precisă a riscului și pentru combaterea fraudei.
Devine problematică atunci când ceea ce știe statul este transformat, retrospectiv, în ceea ce contribuabilul „ar fi trebuit să știe”.
Această distincție va deveni mai importantă, nu mai puțin importantă, pe măsură ce administrația va avea o imagine tot mai completă asupra economiei.
Pentru că digitalizarea nu ar trebui să modifice tacit regulile răspunderii.
Dimpotrivă:
mai multă informație pentru stat trebuie să însemne mai multă precizie din partea statului, nu mai multă răspundere transferată contribuabilului.
Iar dacă această limită ar trebui redusă la un singur principiu, acesta ar fi:
Responsabilitatea trebuie să urmeze posibilitatea reală de cunoaștere.
Photo by Kier in Sight Archives on Unsplash
