Opinie Oana Luca, vicepreședintă Regiunea Nord-Vest a Federației pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri (FICSIMM), membră Confederația Patronală Concordia, publicată pe cursdeguvernare.ro
La sfârșitul trimestrului al doilea din 2026, potrivit unei analize RisCo, datele agregate indicau 48.028 de companii cu obligații fiscale restante, însumând 77,6 miliarde lei. În paralel, barometrele lunare de insolvență semnalau în august 805 dosare nou-deschise, în creștere cu aproximativ 2% față de aceeași lună a anului precedent. Creșterea agregată nu este spectaculoasă, însă distribuția sectorială arată tensiuni mult mai pronunțate în construcții și transporturi. Cele două statistici nu trebuie suprapuse mecanic, pentru că o restanță fiscală nu echivalează prin ea însăși cu insolvența, dar puse în contextul economic actual ele spun ceva important despre presiunea de lichiditate din economie.
Raportul publicat de Confederația Concordia la 11 septembrie descrie o economie aflată într-o zonă de fragilitate: un prim semestru cu PIB în scădere cu 0,8% față de aceeași perioadă a anului trecut, consum cu contribuție negativă la creștere, vânzări retail în recul și indicatori de încredere ai companiilor și consumatorilor la minime multianuale. Într-un asemenea mediu, discuția despre insolvență nu ar trebui să înceapă la tribunal și nici măcar în ziua în care compania nu mai poate plăti. Ea începe mai devreme, în momentul în care activitatea curentă nu mai produce suficient numerar pentru a susține toate obligațiile curente.
Aceasta este, de fapt, întrebarea care merită pusă înaintea tuturor celorlalte: cine finanțează o companie atunci când numerarul pe care îl generează nu mai ajunge pentru toate scadențele? Uneori răspunsul este simplu: banca sau acționarul. Alteori, însă, finanțarea apare sub forme mult mai puțin vizibile: obligații fiscale amânate, furnizori plătiți peste termen, linii comerciale întinse până la limită și, în situațiile cele mai dificile, chiar salarii decalate. Compania continuă să producă și să livreze, dar o parte din lichiditatea care o menține în funcțiune nu mai este produsă de business, ci de creditorii care încă acceptă să aștepte. În acel punct, întrebarea „cât cash mai are compania?” devine mai puțin relevantă decât alta: din banii cui continuă, de fapt, să funcționeze?
Lipsa de cash nu este, în sine, insolvență
Aici se află prima delimitare importantă. O companie poate traversa o sincopă temporară de trezorerie din motive perfect legitime: o creanță semnificativă neîncasată, o investiție, sezonalitate, un proiect întârziat sau o necorelare între termenul de încasare și cel de plată. Problema își schimbă natura atunci când deficitul nu mai este accidental, ci începe să se repete. O lună în care se împinge o plată poate fi un incident; mai multe luni în care taxele sunt rostogolite, furnizorii sunt selectați în funcție de urgență, iar fiecare încasare este consumată de obligațiile restante descriu deja un alt tip de realitate economică. În acel moment, lipsa de cash nu mai este o excepție, ci devine modelul informal de funcționare al companiei.
Cadrul juridic încearcă să surprindă această realitate prin repere clare. Legea nr. 85/2014 definește insolvența prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile și instituie prezumția stării de insolvență după 60 de zile de la scadență, în condițiile legii. Valoarea-prag relevantă pentru introducerea cererii de deschidere a procedurii este de 50.000 lei. Dar, din perspectivă managerială, aceste borne juridice vin târziu. Un management prudent ar trebui să vadă problema înainte ca ea să îmbrace forma prezumției legale, pentru că dinamica fluxului de numerar semnalează deteriorarea mult mai devreme.
În cazul IMM-urilor, mecanismul se poate transmite mai rapid în trezorerie. Datele publice nu permit o segmentare suficient de riguroasă încât să spunem că actuala presiune este predominant o problemă a companiilor mici și mijlocii, dar structura lor operațională explică de ce un șoc de lichiditate se poate propaga mai repede. În multe IMM-uri, rezervele de cash pot fi mai reduse, dependența de câțiva clienți mai ridicată, iar sursele alternative de finanțare mai limitate. O factură importantă neîncasată nu rămâne mult timp o problemă abstractă de bilanț; ajunge imediat în trezorerie și forțează antreprenorul să prioritizeze. Salariile astăzi, furnizorul critic mâine, taxele după următoarea încasare. Dacă acea încasare vine, decalajul poate fi închis. Dacă nu vine, luna următoare începe deja cu o parte din trecut neplătită și cu obligațiile curente suprapuse peste ea.
Finanțatorii involuntari și testul celor două cash-flow-uri
Din această perspectivă, statul și furnizorii ajung să joace, fără să fi ales neapărat acest rol, funcția unor finanțatori involuntari. În cazul unei linii de credit, relația este transparentă: compania cere finanțarea, banca evaluează riscul și stabilește prețul capitalului. În cazul unei obligații fiscale sau comerciale rostogolite, mecanismul este diferit. Banii care ar fi trebuit să părăsească trezoreria rămân temporar în companie și sunt utilizați pentru alte plăți curente. Juridic, avem o creanță restantă. Economic, însă, merită pusă o întrebare simplă: dacă societatea ar fi achitat la termen toate taxele și toate facturile scadente, ar mai fi avut lichidități suficiente pentru a continua activitatea?
Aceasta este logica din spatele a ceea ce aș numi testul celor două fluxuri de trezorerie. Primul este cash-flow-ul efectiv, adică încasările și plățile realizate. Al doilea este cash-flow-ul ajustat, calculat în ipoteza în care compania ar stinge toate obligațiile deja scadente. Diferența dintre ele poate spune mai mult despre sănătatea financiară a firmei decât soldul contului bancar. O companie poate afișa, de exemplu, 250.000 lei cash disponibil la final de lună, dar dacă are în același timp 300.000 lei obligații scadente neachitate, imaginea reală este una deficitară. Cei 250.000 lei nu reprezintă în întregime lichiditate produsă de activitatea curentă, ci și efectul faptului că plata unui creditor a fost împinsă în viitor.
Aici se vede și limita soluțiilor aparent salvatoare. Eșalonarea fiscală este utilă și, în multe situații, necesară. Reașază calendarul obligațiilor și poate reduce presiunea imediată asupra trezoreriei. Dar eșalonarea cumpără timp, nu viabilitate. Dacă, după restructurarea datoriei istorice, compania nu poate achita simultan rata din eșalonare și obligațiile curente, problema de fond nu a dispărut. Același lucru este valabil pentru refinanțare: capitalul nou poate salva un business viabil afectat de un dezechilibru temporar, dar poate și prelungi funcționarea unei structuri economice care produce în mod constant deficit. Testul real rămâne același: poate activitatea curentă să își plătească activitatea curentă?
De la diagnostic financiar la răspunderea decidentului
Din acest punct, discuția nu mai este exclusiv financiară. Pe 3 septembrie 2026, ANAF a publicat proiectul unei noi proceduri privind atragerea răspunderii solidare reglementate de art. 25 și 26 din Codul de procedură fiscală. Inițiativa nu creează o răspundere automată a administratorului pentru simpla existență a datoriilor fiscale și nici nu transformă o decizie comercială greșită în rea-credință. Dar readuce în prim-plan ceva esențial pentru companiile aflate în dificultate: momentul în care problema a devenit cunoscută și conduita managementului de după acel moment.
De aici rezultă un al doilea test, diferit de cel de lichiditate. Primul întreabă dacă firma poate plăti din cash-ul pe care îl generează toate obligațiile ajunse la scadență. Al doilea întreabă ce face managementul când răspunsul devine negativ. Caută finanțare? Aduce capital? Renegociază cu creditorii? Solicită eșalonarea? Reduce activitățile neviabile? Folosește mecanismele de restructurare și prevenire a insolvenței? Sau continuă să contracteze obligații noi pe baza unor ipoteze de cash-flow care nu mai sunt realiste?
În IMM-uri, această întrebare este cu atât mai sensibilă cu cât separarea dintre proprietate, administrare și decizia financiară este adesea mai redusă. Antreprenorul este, de multe ori, și asociat, și administrator, și persoana care vede zilnic trezoreria. Tocmai de aceea, documentarea deciziilor devine parte din gestionarea crizei. Nu ca exercițiu birocratic, ci pentru că, retrospectiv, trebuie să poată fi înțeles ce informații existau la momentul respectiv, ce alternative au fost analizate și de ce a fost aleasă o anumită cale.
Această dimensiune a documentării este importantă și pentru că deteriorarea financiară nu se produce într-un singur moment. Ea se construiește în succesiuni. Prima taxă neplătită. Furnizorul care acceptă încă 30 de zile. Linia de credit care ajunge la plafon și rămâne acolo. Investițiile care se amână. Scadențele care se mută. Într-o companie sănătoasă, șocul este absorbit și fluxul de numerar revine. Într-o companie care se deteriorează structural, fiecare lună transferă o parte din deficit în luna următoare. La un moment dat, managementul nu mai gestionează dezvoltarea afacerii, ci decide cine mai poate aștepta încă o lună.
Două întrebări înainte de insolvență
Din acest motiv, cele 77,6 miliarde lei de obligații restante nu ar trebui citite doar ca o problemă de colectare. Ele nu descriu automat o economie aflată în insolvență și nici nu permit concluzia că toate companiile restante sunt în dificultate. Dar obligă la o întrebare mai utilă decât cifra în sine: cât din această acumulare reflectă litigii sau situații punctuale și cât reflectă o presiune reală asupra lichidității companiilor? Răspunsul diferă de la caz la caz, însă tocmai această diferențiere este esențială.
În final, orice analiză serioasă a unei companii aflate sub presiune poate fi redusă la două întrebări simple, dar incomode. Cum ar arăta trezoreria dacă astăzi ar fi achitate toate obligațiile deja scadente? Și, dacă rezultatul arată un deficit care nu mai este accidental, ce face managementul din momentul în care știe acest lucru?
Prima întrebare stabilește diagnosticul financiar. A doua pune în discuție calitatea conduitei manageriale.
Iar diferența dintre o dificultate care poate fi încă administrată și o criză care începe să își închidă opțiunile se poate decide tocmai în intervalul dintre cele două.
Photo by Andreas Brücker on Unsplash
