Opinie Oana Luca, vicepreședintă Regiunea Nord-Vest a Federației pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri (FICSIMM), membră Confederația Patronală Concordia, publicată pe economedia.ro.
Data de 31 august 2026 a marcat termenul-limită pentru îndeplinirea jaloanelor și țintelor asumate prin Mecanismul de Redresare și Reziliență. Cadrul european este categoric: acțiunile realizate ulterior acestei date nu mai pot fi luate în considerare pentru demonstrarea îndeplinirii jaloanelor și țintelor. Cererile finale de plată pot fi transmise Comisiei Europene până la 30 septembrie 2026, iar plățile finale ale Comisiei Europene în cadrul mecanismului trebuie efectuate până la 31 decembrie 2026.
Bilanțul prezentat de Guvern după închiderea perioadei de implementare indică o absorbție de peste 90% pe componenta de grant și de peste 95% pe cea de împrumuturi. Este, fără îndoială, un rezultat important. Dar același bilanț vorbește și despre peste 2.000 de lucrări încă nefinalizate și despre investiții care vor trebui susținute în continuare din alte surse de finanțare. Chiar în sectorul transporturilor, Guvernul indică existența unor contracte semnate de aproximativ 19,5 miliarde de euro, raportat la o componentă PNRR de aproximativ 5,5 miliarde de euro, diferența urmând să fie acoperită în anii următori din alte surse europene sau din bugetele naționale.
Tocmai aici începe o altă evaluare a PNRR: cea pe care procentele de absorbție nu o pot surprinde singure. Dacă timpul pentru îndeplinirea jaloanelor și țintelor s-a închis, timpul economic al investițiilor și al companiilor care le execută continuă.
Șantierele deschise, comenzile de echipamente plasate, lanțurile de subcontractare, expunerile bancare și necesarul de capital de lucru nu se sting odată cu scadența unui program public. Dimpotrivă, pentru companiile implicate începe un veritabil test de anduranță: unde ajunge riscul investițional atunci când calendarul finanțării publice și timpul economic al execuției private încetează să mai coincidă?
Riscul nu dispare. Se transferă
Bilanțul public al PNRR este construit firesc în jurul indicatorilor cantitativi: volume atrase, jaloane îndeplinite și tranșe decontate. Această perspectivă este indispensabilă la nivel macroeconomic, dar rămâne insuficientă pentru a descrie circuitul economic real al unei investiții.
Un proiect nu este doar o succesiune de documente justificative transmise autorităților, ci un angajament comercial extins, susținut prin contracte ferme, comenzi de utilaje, forță de muncă mobilizată, finanțări bancare și capital circulant. Atunci când mecanismul public de decontare își pierde ritmul anticipat, riscul financiar nu se evaporă: el se translatează către bugetele beneficiarilor și în bilanțurile antreprenorilor sau furnizorilor.
Această deplasare imobilizează capitalul de lucru și generează costuri financiare suplimentare, deschizând o realitate pe care statisticile oficiale de absorbție nu o reflectă.
Asimetria structurală: când IMM-urile finanțează timpul proiectelor publice
Dacă riscul asumat într-un contract poate fi similar pentru toți partenerii, capacitatea economică de a-l purta este profund asimetrică. Companiile mari beneficiază, de regulă, de flexibilitate trezorerială, acces mai bun la finanțare bancară și rezerve de lichiditate capabile să amortizeze ecartul dintre execuție și încasare. Pentru întreprinderile mici și mijlocii, aceeași distanță de timp poate deveni o vulnerabilitate critică.
O lucrare poate fi recepționată, factura înregistrată, creanța certă reflectată în contabilitate, iar contul de profit și pierdere poate indica performanță operațională. Cu toate acestea, contul bancar poate să nu conțină lichiditățile necesare achitării obligațiilor curente.
Trebuie reamintit un principiu elementar de gestiune financiară: profitul nu este lichiditate, iar creanța nu este numerar.
Nici recunoașterea contabilă a venitului, nici existența unui drept de creanță nu sting datoriile către furnizori, salariile sau obligațiile bancare până când sumele nu intră efectiv în cont. Câteva luni de decalaj pot epuiza plafoanele de creditare, pot amâna alte investiții și pot deteriora relația cu creditorii.
O companie poate fi viabilă economic și, în același timp, extrem de vulnerabilă financiar. Iar o criză prelungită de trezorerie poate evolua, în anumite condiții, către o problemă de solvabilitate sau insolvență.
Fractura temporală: fiscalitatea nu așteaptă întotdeauna decontarea
La diferența dintre execuție și încasare se suprapune o a doua presiune: calendarul fiscal. TVA-ul, impozitele și contribuțiile devin exigibile potrivit propriilor reguli și scadențe, care nu coincid neapărat cu momentul încasării creanței.
În practică, companiile private ajung astfel să susțină simultan trei nevoi de finanțare:
- Finanțarea execuției fizice a investiției;
- Finanțarea intervalului dintre execuție și plata beneficiarului;
- Finanțarea din lichiditatea proprie a obligațiilor fiscale aferente unor creanțe încă neîncasate.
În contabilitate, timpul poate lăsa o creanță în bilanț; în fiscalitate, poate aduce o obligație la scadență; în trezoreria companiei, același interval poate produce un gol de lichiditate.
O întârziere administrativă din sistemul public poate deveni astfel un cost privat direct suportat de companie.
Efectul de propagare în lanțurile valorice
Lichiditatea blocată la vârful lanțului contractual nu rămâne izolată. Întârzierea plăților către antreprenorul general se transmite în cascadă către subcontractanți, iar de acolo către furnizorii de materii prime, servicii și forță de muncă. La baza acestei piramide se regăsesc adesea operatorii cu cea mai redusă forță de negociere și cu cea mai mică putere de finanțare.
Asistăm astfel la un paradox economic: participarea la proiecte strategice de infrastructură sau digitalizare aduce volum comercial și perspective de creștere, dar poate drena exact capitalul circulant indispensabil funcționării zilnice.
Întrebarea esențială într-o investiție publică nu este doar cine câștigă sau execută proiectul, ci cine finanțează timpul dintre execuție și plată.
Dincolo de absorbție: costul de lichiditate
Succesul unui program de investiții nu mai poate fi judecat exclusiv prin procentul fondurilor atrase. Absorbția rămâne un indicator relevant, dar nu dezvăluie volumul de capital privat mobilizat pentru a o face posibilă.
O evaluare orientată spre sustenabilitate economică ar trebui să analizeze:
- Durata reală a ciclului execuție – facturare – certificare – încasare;
- Volumul capitalului privat imobilizat temporar pentru susținerea execuției proiectelor publice;
- Costurile de finanțare bancară suportate pentru acoperirea decalajelor administrative;
- Rata și viteza de transmitere a întârzierilor de plată către segmentul IMM.
Acești parametri arată accesibilitatea economică reală a fondurilor. Posibilitatea juridică de a participa la un proiect își pierde relevanța economică dacă arhitectura financiară exclude companiile care nu au capacitatea de a rezista fără încasări luni în șir.
O lecție strategică pentru Cadrul Financiar Multianual 2028–2034
Această radiografie devine cu atât mai utilă în contextul negocierilor privind Cadrul Financiar Multianual 2028–2034. În poziția sa privind viitoarea arhitectură europeană, Confederația Patronală Concordia a atras atenția asupra riscului de a proiecta instrumente coerente strategic, dar greu accesibile în practică pentru IMM-uri și pentru operatorii din economiile mai puțin capitalizate. Printre prioritățile susținute se numără simplificarea reală pentru beneficiari și integrarea lecțiilor PNRR în viitoarea arhitectură financiară europeană.
Lecția centrală a acestui exercițiu vizează disciplina fluxurilor financiare. Predictibilitatea unui mecanism european nu se reduce la procedurile de lansare și evaluare, ci depinde de modul în care banii circulă pe întreg ciclul de viață al contractului. Când diferența de timp dintre decizia administrativă și plata efectivă este transferată sistematic în bilanțurile private, accesul la finanțare devine inegal: companiile puternic capitalizate pot cumpăra timp, în timp ce celelalte îl finanțează din propriul capital de lucru. Iar IMM-urile îl plătesc, proporțional, cel mai scump.
O analiză necesară pentru viitor
Bilanțul PNRR nu ar trebui să consemneze doar alocările utilizate, jaloanele atinse și proiectele raportate la Bruxelles. Ar trebui să măsoare și cât capital privat a fost necesar pentru susținerea investițiilor publice, ce costuri de finanțare și de oportunitate au apărut și ce volum de risc a rămas transferat în bilanțurile private după termenul-limită.
Nu pentru a rescrie retrospectiv PNRR, ci pentru a proiecta mai bine mecanismele care vor urma.
O investiție publică nu este cu adevărat performantă dacă își atinge țintele administrative prin crearea unor tensiuni severe de lichiditate în economia reală care o implementează. 31 august 2026 a încheiat termenul regulamentar pentru îndeplinirea jaloanelor și țintelor PNRR. Nu a închis însă timpul economic al investițiilor.
Iar între cele două se află una dintre lecțiile pe care viitoarea arhitectură a fondurilor europene ar trebui să le integreze.
Photo by Oliver Hae on Unsplash
