Opinie Ana-Maria Icătoiu, președinte executiv FICSIMM (Federația pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri), membru Concordia, publicată pe cursdeguvernare.ro.
Fondul European pentru Competitivitate va concentra, într-un singur instrument, banii cu care Europa vrea să-și recâștige locul în competiția globală.
Întrebarea care se negociază chiar acum la Bruxelles este dacă regulile lui vor lăsa toate statele membre să concureze – sau doar pe cele care au deja ecosisteme mature.
Pentru România, diferența valorează mai mult de un deceniu de dezvoltare.
Cursa a început. Linia de start, însă, nu e aceeași pentru toți
Am scris în episoadele anterioare despre calendarul negocierilor și despre Planurile Naționale și Regionale de Parteneriat. Astăzi intru în construcția care mă preocupă cel mai mult din perspectiva mediului privat: Fondul European pentru Competitivitate (ECF) – instrumentul de aprox. 400 de miliarde de euro din propunerea Comisiei, născut din rapoartele Draghi și Letta și din constatarea, dureroasă pentru orgoliul european, că decalajul de productivitate față de America de Nord și Asia se lărgește. Fondul consolidează paisprezece programe existente sub un singur set de reguli și un singur punct de acces, pe patru ferestre de politici: tranziție curată și decarbonizare industrială, sănătate și biotehnologii, leadership digital, reziliență – apărare și spațiu. Consiliul și-a agreat deja poziția parțială pe arhitectura fondului, Parlamentul este în curs să finalizeze raportul comisiei ITRE. Cursa a intrat pe ultima turnantă, la propriu. Problema e că unii concurenți aleargă de treizeci de ani pe pista asta, iar alții – printre care și noi – abia își caută ghetele.
Excelență pură sau o Europă cu două viteze? Dezbaterea care va desena harta industrială a Uniunii
Marea bătălie conceptuală a ECF se poartă între două principii. „Excelența pură”: banii merg exclusiv la cele mai bune proiecte, indiferent unde sunt ele – principiu sănătos în teorie, doar că „cele mai bune proiecte” se nasc, statistic, acolo unde există deja infrastructură de cercetare, capital și masă critică de talente. Și „echilibrul teritorial”: performanța contează, dar regulile trebuie să creeze șanse reale și pentru ecosistemele în formare. Cifrele spun tot: după aproape două decenii de la marea extindere, statele care au aderat din 2004 încoace atrag, împreună, în jur de o zecime din finanțarea competitivă europeană pentru cercetare și inovare. Nu pentru că cercetătorii sau antreprenorii lor ar fi mai slabi, ci pentru că excelența se construiește cu ecosisteme, iar ecosistemele se construiesc cu bani răbdători. Un ECF care ar premia exclusiv excelența deja instalată nu ar corecta acest dezechilibru – l-ar betona pentru încă o generație. Iar o Europă cu două viteze industriale este, pe termen lung, o Europă mai slabă în ansamblu.
Excelență cu șanse reale: ce susține, de fapt, FICSIMM
La Summitul Comunităților Locale din 16 iulie, în panelul pe care l-am moderat, concluzia centrală a fost exact aceasta: de la logica absorbției la logica impactului – dar cu reguli care să nu transforme competiția într-o cursă cu handicap. S-au discutat acolo mai multe formule, inclusiv o alocare de tip 60/40 – 60% pe criterii de excelență pură, 40% cu criterii de convergență, cu atenție pentru flancul estic al Uniunii, care duce astăzi și povara vecinătății războiului. Precizez însă ceva important: FICSIMM nu a susținut niciodată alocări pe criterii geografice – nici cote naționale, nici „plicuri” regionale, care ar dilua exact exigența de performanță de care Europa are nevoie. Poziția noastră, formalizată în amendamentele depuse la Parlamentul European, este alta: excelență pentru toți, dar cu șanse reale pentru toți – acces preferențial, intensități de ajutor mai mari și asistență tehnică dedicată pentru IMM-urile din regiunile mai puțin dezvoltate și de tranziție, punctaj dedicat pentru integrarea IMM-urilor și start-up-urilor în marile proiecte, cu stimulente specifice pentru cele din regiunile de convergență, condiții de acces proporționale și complementaritate explicită cu politica de coeziune și cu Planurile Naționale și Regionale de Parteneriat. Nu am cerut cote obligatorii, ci reguli care corectează dezavantajele structurale, nu le consfințesc – pentru că o competiție e legitimă doar când linia de start e aceeași pentru toți.
Europa va finanța ecosisteme, nu proiecte izolate. Cine nu înțelege asta pierde
Acesta este firul roșu al întregului fond și fraza pe care o detaliem la fiecare întâlnire cu antreprenorii: Europa va finanța ecosisteme, nu proiecte izolate. Punctajele ECF se vor construi pe consorții, pe lanțuri valorice, pe efecte de rețea – nu pe dosare individuale bine legate, oricât de merituoase. Pentru firmele românești, asta schimbă fundamental strategia: nu mai întrebi „ce proiect depun?”, ci „în ce ecosistem intru și ce rol joc în el?”. Tocmai de aceea, amendamentul-fanion pe care FICSIMM l-a depus la raportul ITRE introduce condiționalitatea de ecosistem IMM pentru proiectele mari: peste un anumit prag financiar, beneficiarii să demonstreze integrarea IMM-urilor locale în lanțul de furnizori, cu monitorizare pe rezultate, nu pe promisiuni din cererea de finanțare. Am cerut, de asemenea, condiții de acces proporționale, astfel încât IMM-urile să poată fi lideri de proiect, nu veșnici parteneri juniori în consorții dominate de marile companii. Fondul nu trebuie să fie capturat de cei care au deja departamente întregi de fonduri europene.
Adevărul despre punctul nostru de plecare: ultimii în clasament, dar nu din fatalitate
Ca să alergi mai repede, trebuie să știi exact de unde pleci. România investește în cercetare și dezvoltare în jur de 0,5% din PIB – cea mai mică pondere din Uniune, la o țintă asumată de 2%. În clasamentul european al inovării figurăm constant în ultima categorie, a „inovatorilor emergenți”, iar participarea noastră la programele-cadru de cercetare rămâne modestă atât ca număr de proiecte coordonate, cât și ca fonduri atrase. Spun aceste lucruri nu ca să ne flagelăm public – un sport național la care excelăm -, ci pentru că diagnosticul corect schimbă tratamentul: problema noastră nu este lipsa de talent, ci lipsa de sistem. Cercetători români excelenți publică și brevetează în ecosistemele altora; ingineri români susțin centrele de dezvoltare ale multinaționalelor; antreprenori români construiesc firme de tehnologie vândute apoi în alte jurisdicții. Toate acestea sunt simptomele unei economii care produce competențe, dar nu le mai reține în lanțuri valorice proprii. Exact aici trebuie să lovească banii ECF – dacă îi negociem inteligent.
Modernizarea bazei industriale existente: nu pornim de la zero, pornim de la ce avem
O eroare strategică pe care România nu trebuie să o facă este să creadă că viitorul competitiv se construiește doar din startup-uri și tehnologii de frontieră, sărind peste economia reală existentă. Poziția FICSIMM, transmisă și în propunerile pentru Strategia industrială națională, este că prima prioritate este modernizarea bazei industriale pe care o avem deja: retehnologizarea fabricilor funcționale, eficiența energetică, digitalizarea proceselor, certificările care deschid accesul la lanțurile de furnizori europene. A doua prioritate: construirea de lanțuri valorice românești pe baza resurselor locale – agroalimentar cu procesare adâncă în loc de export de materie primă, industria lemnului cu valoare adăugată, materialele de construcții, componente pentru energie și apărare, etc. ECF are ferestre pentru toate acestea, iar instrumentele de tip utilizare duală pot ancora în România capacități care servesc simultan economia civilă și securitatea europeană. Ghetele proprii nu se cumpără de-a gata. Se fac la comandă, pe piciorul economiei tale.
Cum au făcut alții: Brno, Lisabona, Varșovia
Propunerile noastre nu sunt teorie. Cehia a demonstrat cum se construiește un ecosistem de la aproape zero: la Brno, combinând fonduri structurale cu instrumentele de tip Teaming din programele-cadru, a ridicat în circa un deceniu un centru de cercetare – CEITEC – care atrage astăzi talente și granturi competitive din toată Europa, cu un ecosistem de firme de instrumente științifice în jur. Portugalia a inventat laboratoarele colaborative – CoLAB – structuri în care industria și universitățile angajează împreună cercetători pe agende comerciale concrete, iar rezultatul se vede în urcușul constant al țării în clasamentele europene ale inovării. Polonia și-a consolidat zeci de institute de cercetare aplicată într-o rețea națională unică, gândită explicit ca punte între știință și industrie. Trei modele diferite, aceeași lecție: ecosistemele nu apar spontan – se construiesc deliberat, cu bani europeni folosiți strategic și cu instituții care rezistă ciclurilor electorale. Niciuna dintre aceste țări nu a așteptat să devină „excelentă” ca să primească bani. A folosit banii ca să devină excelentă.
ECF nu trăiește singur: complementaritatea este jumătate din joc
Un fond de competitivitate, oricât de mare, nu poate face singur treaba unui întreg sistem de finanțare. De aceea trebuie insistat pe complementaritate – cuvânt tehnic în spatele căruia stă o idee simplă: fiecare euro trebuie să știe ce fac ceilalți euro. ECF trebuie corelat cu InvestEU și cu garanțiile care mobilizează capital privat, cu programele gestionate direct de Comisia Europeană, unde firmele românești concurează astăzi timid, și – esențial – cu Planurile Naționale și Regionale de Parteneriat despre care am scris în episodul trecut: infrastructura, competențele și serviciile publice finanțate prin planuri trebuie să pregătească exact terenul pe care ecosistemele finanțate prin ECF vor construi. Aici se leagă și pledoaria noastră pentru hub-uri de consiliere de tip one-stop-shop la nivel de micro-regiuni, unde un antreprenor să înțeleagă, într-un singur loc, ce combinație de instrumente i se potrivește, dar în primul rând cum să își gândească proiectele de dezvoltare. Fragmentarea instituțională de acasă nu poate rămâne răspunsul nostru la consolidarea instituțională de la Bruxelles.
Unde a fost FICSIMM în acest dosar: în sală, cu documentele pe masă
Pe ECF, FICSIMM a fost prezentă în fiecare etapă care a contat: poziția de principiu transmisă instituțiilor europene în decembrie 2025, amendamentele la propunerea de regulament a Comisiei în ianuarie 2026 și, în aprilie, pachetul de amendamente la proiectul de raport al comisiei ITRE a Parlamentului European – de la poziționarea IMM-urilor ca beneficiari principali, nu reziduali, până la componența echilibrată a structurilor consultative ale fondului, în care am cerut explicit prezența IMM-urilor din regiunile de convergență, nu doar a marilor federații industriale din vestul Europei. Am dus aceleași mesaje în dialogul cu DG GROW, în contribuțiile la avizele Comitetului Economic și Social European și în pozițiile construite prin confederația patronală Concordia și prin BusinessEurope. Toate documentele sunt publice, pe pagina de Resurse a federației (https://ficsimm.eu/resurse/). Ce vreau să arăt este că prezența activă la nivel european a structurilor patronale nu e o figură de stil – e muncă de dosar, consistentă, săptămână de săptămână. Iar acolo unde statul român ajunge greu sau târziu, rețelele mediului privat pot ajunge la timp – dacă statul acceptă, în sfârșit, să joace în echipă și să poarte un dialog real, nu unul simulat, cu partenerii lui credibili.
De la absorbție la impact: schimbarea de mentalitate pe care n-o mai putem amâna
România a tot încercat să fie performantă la un singur capitol al fondurilor europene: raportarea absorbției. Am transformat un indicator administrativ într-un scop național și am ajuns să sărbătorim procente în loc să numărăm fabrici, brevete și locuri de muncă bine plătite. ECF nu va funcționa pe logica absorbției – nu va exista „grad de absorbție” de raportat triumfal la televizor sau pe social media, ci proiecte câștigate sau pierdute în competiție directă cu ecosistemele din Bavaria, Flandra sau Île-de-France. Este, poate, cel mai sănătos duș rece pe care ni-l putea administra noua arhitectură europeană. Pregătirea pentru această competiție începe acasă: cu o strategie industrială racordată la realitate, cu instituții care sprijină în loc să sufoce, cu un stat care își tratează antreprenorii ca pe coechipieri, nu ca pe răufăcători. Și continuă la Bruxelles: cu fiecare amendament susținut, cu fiecare alianță construită, cu fiecare loc ocupat în structurile unde se decid punctajele. Impactul nu se absoarbe. Se construiește.
Ghetele proprii se fac pe comandă
Titlul acestui episod nu e doar o metaforă sportivă. România aleargă, de două decenii, în cursa europeană cu ghete împrumutate: strategii traduse, nu gândite; priorități copiate, nu asumate; proiecte croite pe condițiile din ghiduri, nu pe nevoile economiei reale. ECF ne oferă – poate ultima dată la această scară – șansa de a ne face ghetele pe comandă: reguli negociate pentru geografia noastră economică, ecosisteme construite în jurul firmelor noastre, lanțuri valorice care rețin valoarea aici. Condiția e să tratăm următoarele luni de negociere cu seriozitatea unei finale, nu a unui meci amical. În episodul următor cobor de la arhitectura fondurilor la mecanica banilor: de ce granturile singure nu ne-au făcut competitivi, cum poate un euro public să mobilizeze patru euro privați și ce am construit concret, împreună cu Banca de Investiții și Dezvoltare, pentru retehnologizarea a mii de IMM-uri românești. Pentru că, până la urmă, competitivitatea nu se declară. Se finanțează.
Photo by Christophe Hautier on Unsplash
