Opinie Ana-Maria Icătoiu, președinte executiv FICSIMM (Federația pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri), membru Concordia, publicată pe cursdeguvernare.ro
La un an de la propunerea Comisiei Europene pentru bugetul 2028-2034, negocierile au intrat în linie dreaptă: Parlamentul European și-a votat mandatul, Consiliul își construiește compromisul, iar acordul politic este țintit pentru finalul lui 2026. Întrebarea nu mai este dacă se schimbă arhitectura banilor europeni, ci cine apucă să o mai influențeze.
Un an. Atât a trecut. Și aproape toată arhitectura s-a desenat deja
Pe 16 iulie 2025, Comisia Europeană punea pe masă propunerea pentru Cadrul Financiar Multianual 2028-2034, cea mai profundă reconstrucție a bugetului european din ultimele decenii. Fix un an mai târziu, pe 16 iulie 2026, moderam la Palatul Parlamentului, în cadrul Summitului Comunităților Locale, panelul dedicat noii arhitecturi a competitivității europene, alături de peste 150 de reprezentanți ai instituțiilor europene și naționale, ai administrației, ai mediului de afaceri și ai societății civile.
Între aceste două date de 16 iulie, s-a întâmplat esențialul: au început să se contureze Planurile Naționale și Regionale de Parteneriat și Fondul European pentru Competitivitate, construcțiile din care România va trăi, la propriu, între 2028 și 2034. Iar dacă cineva își imaginează că mai avem ani întregi la dispoziție ca să ne dumirim, am o veste: nu mai avem. Avem luni. Poate doar săptămâni pentru unele capitole.
Parlamentul European și-a făcut treaba. Cu asta ne-am putea lăuda și noi
Pe 29 aprilie 2026, Parlamentul European și-a votat mandatul de negociere: un buget mai mare decât cel propus inițial de Comisia Europeană, cu o condiție esențială: rambursarea datoriei NextGenerationEU să rămână în afara plafoanelor bugetare. Tot Parlamentul cere finanțare separată pentru Politica de Coeziune, Politica Agricolă Comună și Fondul Social European și implicarea autorităților locale și regionale în programare. Nu pot să nu observ că acestea sunt, aproape punct cu punct, solicitările pe care FICSIMM le-a transmis în scris încă din aprilie 2025, înainte ca propunerea Comisiei să fie publicată. Faptul că un român, Siegfried Mureșan, este co-raportor al Parlamentului pentru viitorul buget este un atu real pentru noi. Dar un co-raportor, oricât de bine poziționat, nu poate suplini absența unei poziții naționale articulate, susținute la toate mesele unde se negociază.
Consiliul negociază. Și aici începe partea cu adevărat delicată
În iunie, Președinția cipriotă a Consiliului a pus pe masă prima „cutie de negociere” cu cifre: o reducere de aproximativ 2% față de propunerea Comisiei, care protejează în mare măsură coeziunea și agricultura, dar taie masiv exact din Fondul European pentru Competitivitate.
Pentru cei 16 membri ai grupului „Friends of Cohesion”, din care România face parte și care au semnat în mai o declarație comună, pare o victorie. Eu văd aici și o capcană: nu ne putem apăra coeziunea sacrificând competitivitatea. România are nevoie de amândouă, pentru că firmele românești au nevoie de amândouă: de infrastructura și capitalul uman pe care le finanțează coeziunea, dar și de instrumentele pentru inovare, retehnologizare și tehnologii strategice pe care le va finanța ECF.
Consiliul a agreat deja, pe 16 iunie, poziția parțială pe ECF: un singur set de reguli, un singur punct de acces, mobilizarea capitalului privat alături de cel public. Cine nu e atent la detaliile acestor negocieri va constata în 2028 că regulile au fost scrise pentru alții.
Calendarul nu iartă pe nimeni. Cu atât mai puțin pe cei care ezită
Statele membre și-au propus să ajungă la acord politic până la finalul lui 2026, inclusiv pentru a evita ca negocierile să fie prinse în malaxorul electoral al anului 2027. Asta înseamnă că anul 2027 va fi dedicat legislației secundare și regulamentelor sectoriale, astfel încât banii să poată curge de la 1 ianuarie 2028.
Tradus în limbaj practic: ce nu intră acum în regulamente nu se mai recuperează la implementare. Am văzut acest film în fiecare exercițiu financiar: ne trezim târziu, contestăm reguli, cerem derogări, pierdem timp și credibilitate.
Diferența este că, de data aceasta, arhitectura se schimbă din temelii, iar cine nu participă la proiectare va locui într-o casă desenată de alții, cu camere care nu se potrivesc nevoilor lui. Fereastra de influență reală se închide odată cu pozițiile finale ale Consiliului și cu trilogurile care urmează. După aceea, rămâne doar administrarea consecințelor.
Mizele concrete ale României: dincolo de cifra totală
Dezbaterea publică românească, atât cât există, se oprește de obicei la întrebarea „câți bani primim?”. Este întrebarea greșită sau, în orice caz, doar a doua ca importanță.
Mizele reale sunt calitative: menținerea Politicii de Coeziune și a PAC ca politici distincte, cu bugete protejate, nu „topite” într-o singură plăcintă națională din care fiecare guvern taie după inspirația de moment (sau, mai degrabă, după interesele politice); excluderea datoriei NextGenerationEU din plafoanele viitorului CFM, ca să nu plătim investițiile de ieri cu investițiile de mâine; menținerea regulii N+2 și a disciplinei de implementare; un spațiu fiscal predictibil pentru cofinanțare, programat multianual, și o prefinanțare dimensionată realist, fără de care orice arhitectură europeană rămâne teorie pentru firmele și autoritățile care implementează proiecte. FICSIMM a susținut aceste puncte, în scris, în pozițiile transmise instituțiilor europene încă din aprilie 2025 și reluate după publicarea propunerii Comisiei.
Pentru IMM-uri, fiecare lună de pasivitate înseamnă reguli scrise de alții
Să coborâm discuția la firul ierbii. Fondul European pentru Competitivitate va consolida paisprezece programe existente într-un singur instrument, cu patru ferestre de politici. Sună a simplificare și poate chiar va fi.
Dar întrebările care contează pentru un IMM românesc se decid acum, în negocieri: vor exista criterii care să țină cont și de statele aflate în proces de convergență? Se va merge către o alocare de tip 60% excelență pură și 40% cu criterii geografice, cu atenție la flancul estic? Vor primi punctaj suplimentar consorțiile care includ firme din Europa Centrală și de Est și proiectele mari în care ecosistemul de furnizori este format din IMM-uri locale? Scăpăm, în sfârșit, de eternele liste de coduri CAEN eligibile, în favoarea valorii proiectului și a efectului lui multiplicator în economie și în comunitate? Aici nu vorbim despre detalii tehnice, ci despre diferența dintre un fond din care firmele românești vor câștiga contracte și tehnologie și unul la care vom privi, încă șapte ani, de pe banca de rezerve.
Dialog real, nu simulat. Diferența se vede în rezultate
Aici trebuie spus un adevăr incomod despre modul în care statul român își construiește pozițiile europene. Avem consultări, dar prea des ele sunt organizate ca să fie bifate, nu ca să producă ceva: termene de câteva zile, documente de sute de pagini, feedback care dispare într-o gaură neagră instituțională.
Dialogul real presupune altceva: parteneri identificați după criteriul credibilității și al expertizei, implicați de la prima linie a mandatului de negociere, nu invitați să comenteze concluziile după ce acestea au fost deja stabilite. Concluzia transversală a Summitului Comunităților Locale exact aceasta a fost: viitorul buget european trebuie construit împreună cu cei care îl vor implementa în comunități, autorități locale, parteneri de dialog social, universități, societate civilă. Nu din politețe, ci din pragmatism: cei care implementează văd blocajele înaintea celor care programează.
Un stat care își consultă serios mediul privat negociază mai bine la Bruxelles. Unul care simulează consultarea negociază singur, adică slab.
Cum fac alții: lecția coalițiilor și a prezenței permanente
Nimic din ce propun nu este exotic, alții fac asta de decenii. La nivel guvernamental, grupul „Friends of Cohesion” arată ce înseamnă coordonare: 16 state s-au întâlnit la Varșovia în aprilie, au semnat o declarație comună în mai, au mers la Consiliul European cu mesaje aliniate, iar prima „cutie de negociere” a Președinției cipriote le-a reflectat în bună măsură prioritățile. Coalițiile funcționează.
La nivelul mediului de afaceri, BusinessEurope, confederația europeană din care confederația patronală Concordia, și prin ea FICSIMM, face parte, a produs poziții detaliate pe fiecare componentă a viitorului buget: pe ansamblul CFM, pe ECF, pe cercetare și inovare, pe rolul partenerilor sociali în viitoarele planuri naționale.
Structurile patronale germane, italiene sau franceze au echipe permanente la Bruxelles, care nu așteaptă să fie invitate: sunt acolo când se scrie prima versiune a textelor. Iar noua guvernanță a ECF prevede un consiliu strategic cu participarea stakeholderilor. Locurile acelea se ocupă de cei prezenți, nu de cei îndreptățiți.
De ce contează să fii în cameră: experiența FICSIMM
Spun toate acestea în cunoștință de cauză, nu din auzite. În ultimul an și jumătate, FICSIMM a transmis poziții scrise pe propunerea de CFM înainte și după publicarea ei, a formulat amendamente concrete la raportul Comisiei ITRE privind Fondul European pentru Competitivitate, a răspuns punctual întrebărilor DG GROW, a contribuit la avizele Comitetului Economic și Social European și la pozițiile BusinessEurope, a purtat dialoguri directe cu europarlamentari români implicați în dosarele bugetare și a co-proiectat, împreună cu Banca de Investiții și Dezvoltare, un instrument financiar pentru retehnologizarea IMM-urilor, despre care voi scrie pe larg într-un episod viitor al acestei serii. Nu înșir aceste lucruri ca să ne lăudăm, ci ca să demonstrez ceva important: o organizație patronală românească poate fi prezentă și ascultată în dezbaterea europeană.
Nu este nevoie de bugete uriașe. Este nevoie de expertiză, de consecvență și de documente de poziție care propun soluții, nu doar inventariază nemulțumiri. Toate sunt publice, pe pagina de Resurse a federației (https://ficsimm.eu/resurse/), tocmai pentru că transparența pozițiilor este prima condiție a credibilității.
Ce are România de făcut în lunile care urmează
Trei lucruri, toate posibile, niciunul început serios.
Unu: o poziție națională integrată pe întregul pachet CFM + ECF, nu poziții paralele ale ministerelor, ci un mandat coerent, construit cu partenerii economici și sociali și cu autoritățile locale, asumat politic la cel mai înalt nivel și apărat consecvent, indiferent de cine ocupă birourile guvernamentale. Instabilitatea noastră politică internă nu poate fi o scuză permanentă: negociatorii celorlalte state nu ne așteaptă.
Doi: o prezență activă în fiecare format care contează, cu oameni pregătiți și mesaje aliniate. Iar aici statul român trebuie să renunțe, o dată pentru totdeauna, la reflexul „călărețului singuratic” care pleacă de unul singur să se lupte pentru binele țării. Odată stabilit la nivel național ce vrea și ce va cere România la Bruxelles, statul trebuie să lucreze în echipă cu toți actorii relevanți care pot și se oferă să ajute: patronatele, sindicatele, societatea civilă și mediul academic au propriile rețele europene, construite în ani de zile, prin care aceleași mesaje pot ajunge, simultan, pe zeci de mese care contează. Un negociator inteligent nu refuză niciodată forța de amplificare a unei asemenea echipe.
Trei: valorificarea atuurilor pe care le avem deja și pe care rareori le folosim strategic: un co-raportor român pe CFM, un co-raportor român pe ECF, apartenența la coaliția Friends of Cohesion, organizații patronale și sindicale conectate european, societate civilă prezentă și activă. Niciun stat nu a câștigat vreodată o negociere bugetară europeană doar cu argumentul nevoii. Se câștigă cu argumentul competenței.
Nu volumul banilor va decide soarta României, ci calitatea participării
Aceasta este, de fapt, teza întregii serii pe care o deschid astăzi. România va primi, aproape sigur, alocări consistente și în exercițiul 2028-2034, suntem beneficiari neți și vom rămâne. Dar între o țară care primește bani după reguli scrise de alții și o țară care a contribuit la scrierea regulilor este o diferență de ordin de mărime în rezultate. Prima absoarbe; a doua construiește. Prima raportează grade de absorbție; a doua își modernizează economia.
În episoadele următoare voi intra în detaliile fiecărei mari construcții a viitorului buget, începând cu Planurile Naționale și Regionale de Parteneriat, instrumentul care va decide cine programează, de fapt, banii României: Bruxelles-ul, Bucureștiul sau, așa cum ar fi normal, comunitățile și economia reală. Fereastra este încă deschisă. Nu larg, nu pentru mult timp, dar suficient pentru o țară care se hotărăște, în sfârșit, să fie prezentă la masa unde se împart banii Europei.
