Opinie Ana-Maria Icătoiu, președinte executiv FICSIMM (Federația pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri), membru Concordia, publicată pe cursdeguvernare.ro
Aproape jumătate din viitorul buget european va curge printr-un singur document pe țară: Planul Național și Regional de Parteneriat. Cine îl scrie, cu cine și după ce logică – acestea sunt întrebările care vor decide dacă România folosește banii exercițiului 2028 – 2034 sau doar îi contabilizează.
Patruzeci și patru la sută dintr-un buget. Atât cântărește documentul despre care nu vorbim
În primul episod al acestei serii scriam că regulile viitorului buget european se negociază acum, iar fereastra de influență se închide. Astăzi intru în miezul celei mai importante – și mai puțin discutate – construcții a acestuia: Planurile Naționale și Regionale de Parteneriat (PNRP). În spatele denumirii tehnice stă o revoluție administrativă: aproximativ 44% din întregul buget european, adică 780 de miliarde de euro, urmează să fie programate printr-un singur plan pe stat membru, care topește laolaltă politica de coeziune, politica agricolă, pescuitul, migrația, securitatea internă și o parte din dimensiunea socială. Un singur document, negociat între guvern și Comisia Europeană, va decide unde merg banii României timp de șapte ani. Când raportorul Parlamentului European pentru dezvoltare regională avertizează public că planurile trebuie să fie „mai degrabă regionale decât naționale, mai degrabă coezive decât divizive”, înțelegi că îngrijorarea nu e o fantezie românească. E europeană.
Modelul PNRR, generalizat: bani contra jaloane. Am mai văzut filmul acesta
Noua arhitectură copiază fățiș modelul Mecanismului de Redresare și Reziliență: finanțare condiționată de atingerea unor ținte și jaloane, plătită doar la livrare. Sună sănătos – și, în principiu, chiar este. Numai că România a trăit deja acest film și îi cunoaște capcanele: jaloane neasumate cu adevărat de cei care trebuie să le implementeze, renegocieri interminabile, cereri de plată amânate, proiecte comprimate în calendare nerealiste. FICSIMM a avertizat încă din iulie 2025, în poziția transmisă asupra primei schițe a viitorului Cadru Financiar Multianual, că un sistem de performanță aplicat uniform pedepsește exact regiunile cu constrângeri structurale – adică pe cele pe care coeziunea ar trebui să le ridice. Am cerut atunci un model hibrid: responsabilitate fermă pe rezultate, dar cu flexibilitate teritorială și cu ținte calibrate pe capacitatea reală a fiecărei regiuni, nu pe media statistică a Uniunii. Performanța fără realism nu produce reformă. Produce raportări.
Recentralizarea nu vine niciodată cu anunț. Vine cu anexă
Riscul central al PNRP are un nume pe care instituțiile europene îl rostesc deja explicit: recentralizare. Comitetul European al Regiunilor a tras alarma: negocierea, care istoric se purta între Comisie și regiuni, devine un proces între Comisie și guvernele naționale, iar regiunile ajung la mâna bunăvoinței politice a centrului. În propunerea de regulament, capitolele regionale și teritoriale sunt lăsate la discreția fiecărui stat membru – iar organizațiile europene ale municipalităților cer, pe bună dreptate, ca ele să devină obligatorii. Parlamentul European a spus limpede că modelul „un plan național per stat membru”, cu PNRR drept șablon, nu poate fi baza cheltuielilor în gestiune partajată. Pentru mediul privat, miza este existențială: într-un plan scris la centru, mediul de afaceri nu e „consultat” – e co-autor sau e victimă. A treia variantă nu există.
Parteneriat de la prima linie de cod, nu de la ultima anexă
Poziția FICSIMM pe acest dosar este consecventă din 2025: participarea partenerilor trebuie codificată în regulament, nu lăsată la latitudinea guvernelor. Asta înseamnă IMM-uri, autorități locale, parteneri sociali și societate civilă implicați formal în proiectarea, monitorizarea și evaluarea planurilor – de la prima linie de cod a programării, nu invitați să comenteze un draft finalizat, cu termen de cinci zile, înainte de transmiterea la Bruxelles. Diferența dintre dialogul real și cel simulat se măsoară simplu: în primul, feedback-ul partenerilor modifică documentul; în al doilea, doar îngroașă dosarul de conformitate. Codul European de Conduită privind Parteneriatul există din 2014 – problema nu e absența regulilor, ci aplicarea lor selectivă. Iar comitetele de monitorizare prevăzute în noul regulament vor valora exact atât cât valorează oamenii și mandatele puse în ele. Am văzut comitete care funcționează. Și am văzut comitete care doar votează.
Coeziune plus agricultură: o „căsătorie” pe care nu și-o dorește niciunul dintre „miri”
FICSIMM a atras atenția, încă dinaintea publicării propunerii, că topirea Politicii de Coeziune și a PAC în același plic național este fragilă conceptual și periculoasă practic: fiecare are obiective, guvernanță și logici de finanțare proprii, iar comprimarea lor administrativă va produce, inevitabil, adâncirea „buzunarelor de subdezvoltare”. Ne-am bucurat să constatăm că Parlamentul European respinge această fuziune – poziție confirmată public și de co-raportorul român al bugetului. Dar bătălia nu e câștigată: ea se decide în triloguri, iar acolo contează ce apără fiecare guvern. FICSIMM a depus încă din 2024 un document cu 13 propuneri concrete pentru reducerea disparităților din interiorul regiunilor – de la gestiune descentralizată a fondurilor și planuri de dezvoltare economică locală până la microfinanțare pentru firmele din județele mai puțin dezvoltate. Nu din romantism regionalist, ci dintr-un calcul rece: disparitățile interne ale României sunt printre cele mai mari din Uniune, iar media națională e o ficțiune statistică în spatele căreia se ascund două țări diferite.
PNRP, ECF și apărarea: trei birocrații paralele sau o singură strategie?
O greșeală pe care România nu are voie să o facă este să trateze cele trei mari construcții ale viitorului buget – PNRP, Fondul European pentru Competitivitate și pilonul dedicat securității și apărării – ca pe trei dosare separate, gestionate de entități diferite care nu comunică și nu se coordonează. Ele trebuie concepute ca parte a aceleiași strategii de competitivitate, nu ca trei birocrații paralele. Exemplul cel mai concret e chiar în curtea noastră: prin instrumentul SAFE, România a obținut aproximativ 16,7 miliarde de euro pentru apărare. FICSIMM a propus ca minimum 30% din valoarea contractelor și subcontractelor să fie direcționată către IMM-urile locale, printr-o „fereastră IMM” cu prag măsurabil – pentru că experiența europeană arată că efectele de tip trickle-down dinspre marii integratori către economia reală sunt, fără reguli explicite, aproape nule. Aceeași logică trebuie să lege PNRP de ECF: infrastructura și capitalul uman finanțate prin planuri să susțină exact ecosistemele industriale pe care le vom finanța prin fond. Altfel construim drumuri către fabrici care nu există și fabrici la care nu duce niciun drum.
Adevărul incomod: cu 3.200 de UAT-uri nu ai cu cine semna parteneriatul
Aici trebuie să spun ceva ce se spune rar în dezbaterea publică românească, iar FICSIMM a pus-o pe hârtie într-o poziție dedicată încă din octombrie 2025: degeaba cerem la Bruxelles un rol mai mare pentru autoritățile locale, dacă acasă nu avem cu cine exercita acest rol. România intră în negocierea PNRP cu peste 3.200 de unități administrativ-teritoriale, multe fără masă critică economică, fără bază fiscală proprie și fără specialiști în achiziții, fonduri europene sau urbanism. Pentru un IMM, această fragmentare înseamnă autorizații întârziate, proceduri neuniforme și costuri de tranzacție care se adună tăcut în prețul final al oricărui produs sau serviciu românesc. Fără o reformă administrativ-teritorială serioasă, România riscă exact trioul pe care l-am descris în poziția noastră: absorbție scăzută, alocări reduse în viitor și marginalizare într-o arhitectură europeană construită pe performanță. Aici nu mai vorbim despre un exercițiu politic, ci despre o condiție structurală de competitivitate.
Cum au făcut alții: Danemarca și Estonia nu au așteptat să le ceară Bruxelles-ul
Nimic din ce propunem nu e experiment. Danemarca și-a făcut reforma în 2007: a redus numărul municipalităților de la 271 la 98 și a înlocuit județele cu cinci regiuni, pornind de la un criteriu simplu – o administrație sub o anumită masă critică nu poate furniza servicii profesioniste. Estonia a făcut același lucru în 2017, comasând 213 unități locale în 79, cu prag minim de populație, și a dublat reforma cu o digitalizare integrală a serviciilor publice. Iar Polonia, exemplul cel mai relevant pentru discuția despre PNRP, și-a construit din 1999 șaisprezece voievodate puternice, cu administrații regionale care gestionează direct programe operaționale de miliarde de euro – motiv pentru care, în orice negociere europeană despre rolul regiunilor, Varșovia vorbește din poziția celui care are ce pune pe masă. Toate trei au înțeles același lucru: descentralizarea reală cere unități administrative capabile. Restul e discurs politicianist.
Place-based: să programăm țara reală, nu țara din organigramă
Pledoaria noastră de fond, prezentă în toate pozițiile FICSIMM pe acest dosar, este pentru abordarea place-based: programarea banilor pe geografia economică reală a României – bazine economice, zone metropolitane reale, coridoare logistice, poli de inovare – nu pe delimitări moștenite, doar istorico-politice sau, încă și mai rău, contabile. Județele și comunele noastre nu se suprapun peste fluxurile de navetă, peste lanțurile de aprovizionare sau peste polii industriali unde se creează efectiv valoare. Un PNRP inteligent ar cartografia mai întâi aceste realități – unde sunt firmele, unde sunt oamenii, pe unde circulă mărfurile – și abia apoi ar desena intervențiile. Capitolele teritoriale ale planului sunt instrumentul perfect pentru asta, cu o condiție: să fie scrise împreună cu cei care cunosc terenul. O arhitectură teritorială construită pe realități economice stimulează competitivitatea IMM-urilor și integrarea lor în lanțuri valorice. Una construită pe organigramă produce doar hărți colorate frumos.
Unde se dă, de fapt, bătălia: și de ce trebuie să fim în sală
Dosarul PNRP a intrat în ianuarie în examinare parlamentară la Bruxelles, pe trei comisii simultan – bugete, dezvoltare regională, agricultură – iar avizele Comitetului Regiunilor și amendamentele organizațiilor europene ale municipalităților au curs deja. În paralel, confederațiile patronale europene au cerut un rol formal pentru partenerii sociali în guvernanța planurilor. FICSIMM este prezentă în această dezbatere prin canalele construite în ultimii ani: pozițiile transmise Comisiei înainte și după publicarea propunerii, contribuțiile trimise Parlamentului European, cele la avizele Comitetului Economic și Social European, dialogul prin confederația patronală Concordia și prin BusinessEurope. Insist asupra unui lucru pe care l-am spus și în primul episod: prezența activă la nivel european a structurilor patronale nu e un lux, e infrastructura de negociere a unei economii. Documentele noastre de poziție sunt publice, pe pagina de Resurse a federației, pentru că o organizație care cere transparență decidenților publici naționali și europeni trebuie să înceapă cu propriile poziții.
Co-autor sau victimă: alegerea se face în lunile următoare
Calendarul e necruțător: negocierile pe regulament se accelerează, iar planurile propriu-zise vor începe să fie construite formal imediat după acordul politic. România poate intra în acest proces în două feluri. Poate lăsa PNRP-ul pe mâna câtorva direcții ministeriale, în logica „îl scriem noi și îi consultăm pe ceilalți după” – și atunci vom retrăi, la scară de șapte ori mai mare, toate frustrările din cadrele financiare anterioare. Sau poate face din plan primul exercițiu real de co-autorat dintre stat, autorități locale, mediul privat și societatea civilă – cu un mandat negociat transparent, cu capitole teritoriale construite pe bazine economice și cu jaloane pe care implementatorii și le asumă pentru că le-au scris ei înșiși. FICSIMM se oferă, ca întotdeauna, partener la acest efort – cu expertiză, cu documente, cu rețelele noastre europene. În episodul următor intru în a doua mare construcție a bugetului: Fondul European pentru Competitivitate – și în cursa, deja începută, în care Europa va finanța ecosisteme, nu proiecte izolate.
Photo by Pierre Châtel-Innocenti on Unsplash
