Opinie Mirabela Miron, Președinta FICSIMM (Federația pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri) și membru în board-ul Confederației Patronale Concordia, publicată pe economedia.ro
Ani la rând ni s-a vândut aceeași poveste: economia României crește. Statisticile arătau bine, consumul exploda, mall-urile se umpleau, iar de la tribună eram declarați, periodic, o poveste de succes.
Din biroul meu, prin care trec bilanțurile a zeci de firme, economia respiră altfel. În spatele cifrelor frumoase s-a ascuns mereu o realitate incomodă: creșterea nu a fost construită pe producție, competitivitate și investiții, ci pe consum alimentat de importuri și de datorie.
Astăzi, modelul și-a atins limita.
Nu poți construi prosperitate pe termen lung cumpărând din afară cu bani împrumutați tot mai scump. O vreme merge. Dar nota de plată ajunge mereu pe masă.
Întrebarea nu mai este dacă s-a terminat. Întrebarea este: ce punem în loc?
Modelul consumului s-a epuizat
Ani de zile am stimulat consumul prin majorări salariale, creșteri de pensii și cheltuieli publice tot mai mari. Problema nu este că oamenii au consumat mai mult. Problema este că economia nu a produs suficient pentru a susține acel consum.
Rezultatul? Când românii au avut mai mulți bani în buzunar, o bună parte din ei au ajuns, prin importuri, în fabricile din Germania, Polonia, Turcia sau China. Noi am consumat, alții au produs.
Deficitul comercial s-a adâncit. Deficitul bugetar a explodat. Iar statul a acoperit diferența prin împrumut.
Practic, am încercat să cumpărăm prosperitate pe credit. Acum creditul s-a scumpit, investitorii sunt mai prudenți, iar spațiul fiscal aproape că a dispărut.
Modelul care a funcționat în ultimul deceniu nu mai funcționează.
Semnalul de alarmă: am început deja să sărăcim
Una dintre cele mai periculoase iluzii este aceea că orice creștere economică înseamnă automat prosperitate. Nu este adevărat.
În 2024, economia a crescut cu 0,9%. Pe hârtie, creștere. În realitate, o economie care abia se târăște, în timp ce prețurile au continuat să urce. Când avansul e sub 1%, dar coșul zilnic se scumpește, familiile nu devin mai bogate. Devin mai sărace.
Pentru 2026, semnalul e și mai clar. Comisia Europeană estimează că România intră în stagflație: creștere aproape de zero și o inflație de circa 8%. Este una dintre cele mai toxice combinații economice posibile, pentru că lovește simultan în trei direcții — în consumatori, în firme și în finanțele publice.
Pe hârtie, există creștere. În viața reală, oamenii simt că trăiesc tot mai greu. Iar antreprenorul care vrea să investească astăzi în utilaje, în oameni, în creștere nu mai poate calcula niciun business plan, pentru că dobânda de mâine e alta față de cea de azi.
De ce am ajuns aici?
Pentru că, în loc să construim competitivitate, am construit dependență.
În loc să reformăm statul, am umflat aparatul birocratic. În loc să restructurăm companiile de stat, le-am folosit ca instrumente politice. În loc să stimulăm investițiile productive, am stimulat consumul.
Consecințele se văd. Industria stagnează sau scade de ani buni, iar ponderea activităților productive în economie s-a erodat. O țară nu poate deveni bogată dacă produce tot mai puțin și consumă tot mai mult.
Nicio economie dezvoltată nu a ajuns prosperă doar prin consum. Toate au ajuns acolo prin producție, productivitate și competitivitate.
Lecția Poloniei
Dacă vrem să vedem cum arată o schimbare de paradigmă, nu trebuie să privim spre Asia. E suficient să ne uităm la vecinii noștri.
În două decenii, Polonia a construit sistematic câteva avantaje strategice. A dezvoltat una dintre cele mai puternice piețe de capital din regiune – companiile au avut acces la finanțare locală, iar capitalul polonez a rămas, în bună măsură, în economia poloneză. La noi, Bursa de Valori București rămâne subdimensionată față de mărimea economiei.
Polonia nu a eliminat complet influența politică din companiile de stat, dar le-a impus standarde de guvernanță mult mai stricte: listare la bursă, raportări publice, audit, presiunea investitorilor. La noi, prea multe companii de stat sunt încă tratate ca feude politice.
Și, poate cel mai important, Polonia a înțeles că investiția privată trebuie ajutată, nu sufocată. A simplificat proceduri, a dezvoltat infrastructură, a urmărit consecvent investițiile industriale. Rezultatul se vede: produce mai mult, exportă mai mult, rezistă mai bine.
Falimentul nu vine într-o zi
Când auzim cuvântul „faliment”, ne imaginăm o prăbușire bruscă. În realitate, falimentul unui stat este un proces.
Începe cu deficite cronice. Continuă cu împrumuturi tot mai scumpe. Urmează taxe mai mari, investiții private mai puține, creștere tot mai slabă. Iar la final vine momentul în care creditorii încep să pună întrebări incomode.
România nu este acolo astăzi. Dar direcția contează. Iar direcția ultimilor ani este îngrijorătoare.
Ce punem în loc?
Marea întrebare a deceniului care vine nu este cum stimulăm consumul. Aceea a fost întrebarea deceniului trecut, iar răspunsul ei și-a epuizat efectele.
Întrebarea reală este cum construim o economie competitivă. Cum producem mai mult și exportăm mai mult. Cum transformăm companiile de stat din găuri negre în motoare economice. Cum dezvoltăm piața de capital. Cum tăiem din birocrație. Cum atragem investiții industriale. Cum creștem productivitatea.
Și, mai presus de toate, cum punem din nou IMM-urile în centrul acestei discuții. Pentru că ele sunt coloana vertebrală a economiei românești — nu o povară de care să scăpăm prin taxe suplimentare, ci partenerul strategic care produce, angajează și plătește taxe în fiecare zi.
Nimeni nu ne-a întrebat pe noi, antreprenorii, ce ne trebuie ca să contribuim la redresarea țării. E timpul să fim întrebați. Pentru că o țară nu poate consuma la infinit ceea ce nu produce.
Iar atunci când prosperitatea e finanțată din datorie, nu mai vorbim despre dezvoltare. Vorbim despre amânarea notei de plată. Și nota de plată, mai devreme sau mai târziu, ajunge întotdeauna pe masă.
Photo by Pierre Châtel-Innocenti on Unsplash
