Opinie Corina Vasile, director executiv ANIS (Asociația Patronală a Industriei de Software și Servicii), membru Confederația Patronală Concordia, publicată pe zf.ro.
Este multă emoţie zilele acestea în legătură cu persoana premierului care va fi desemnat şi cu partidele care îl vor susţine, formând implicit o majoritate parlamentară mai mult sau mai puţin stabilă. Este şi multă exasperare în mediul privat: sunt patru luni de când avem guvern interimar, într-o perioadă în care ţara arde, din perspectivă economică şi socială.
Economic, suntem într-o zonă de stagnare, deşi continuă să intre bani europeni şi nu este deloc clar cât din ei se vor transforma în dezvoltare economică reală. În acelaşi timp, nu găsim încă modele de creştere adaptate prezentului şi, mai ales, viitorului.
Suntem prinşi în spirala datoriilor şi a ajustării fiscale, decontată până acum în mare măsură de mediul privat, prin taxe şi costuri suplimentare, în timp ce ajustarea aparatului public s-a dovedit mult mai greu de făcut. Social, oamenii sunt nemulţumiţi şi anxioşi, din motive diferite şi cu poziţii diferite, dar ideea principală este că nu văd o direcţie în care să poată avea încredere. Iar contextul geopolitic şi geoeconomic nu este prielnic pentru lipsă de viziune şi acţiune.
Statele din jurul nostru şi din restul lumii se poziţionează cu tot ce au mai competitiv în noua economie globală şi fac echipă cu mediul privat pentru acces pe pieţe, inovaţie, educaţie modernizată şi securitate. Adică nu ne permitem să stăm şi să ne uităm. Indiferent de poziţionări politice, trei direcţii sunt fundamentale dacă vrem să menţinem competitivitatea României în următorii zece ani:
- Tehnologia
- Energia
- Oamenii bine pregătiţi pentru lumea de azi şi de mâine
- Tehnologia – se dezvoltă accelerat, e disruptivă şi are impact în toate industriile. Este o cursă a adopţiei de tehnologie nouă cum nu s-a mai văzut. Nu este doar despre cine o inventează, ci despre cine o adoptă mai repede şi o monetizează mai bine. Este despre cine găseşte şi exploatează mai repede nişele în care este mai bine poziţionat şi la care se pricepe. Iar dacă vorbim de state, este despre cine reuşeşte să facă tehnologia accesibilă, utilă şi eficientă la nivelul întregii societăţi.
Cum stăm noi aici? După aproape toate statisticile relevante, nu grozav. Doar 30,1% dintre români au competenţe digitale de bază, faţă de peste 60% media europeană. Doar 28,7% dintre companii folosesc tehnologii avansate precum cloud, AI sau data analytics. România este în continuare pe ultimul loc în UE în European Innovation Scoreboard, iar investiţiile publice în cercetare-dezvoltare sunt în jur de 0,46% din PIB, mult sub media europeană de aproximativ 2%. Specialiştii IT reprezintă aproximativ 2,8% din forţa de muncă din România, faţă de circa 5% media UE.
Dar ce avem totuşi şi care sunt oportunităţile? Avem o industrie IT robustă şi diversă, atât din perspectiva companiilor active în România — româneşti, americane, europene, japoneze, mari, medii şi mici — cât şi a verticalelor industriale pe care le deservesc, practic toate industriile. Avem şi experienţă pe piaţa globală: IT-ul este lider în exporturile de servicii. Sectorul a generat în 2024 o cifră de afaceri de aproximativ 23,6 miliarde de euro, o contribuţie directă de 6,67% la PIB şi aproximativ 25,6% din exporturile de servicii ale României. Şi cu oamenii stăm bine, chiar dacă nu pregătim suficient de mulţi. Avem ingineri buni, trecuţi prin mai multe rânduri de schimbări tehnologice, prin proiecte diverse şi pieţe diferite, cu productivitate mare şi experienţă de lucru globală. Aici avem însă şi o provocare: este una dintre cele mai mobile şi mai uşor angajabile global categorii de forţă de muncă. Dacă nu creăm condiţii bune de muncă şi de trai în România, îi putem pierde foarte uşor.
În al doilea rând, avem competenţe şi reputaţie bună într-un domeniu aflat în creştere accelerată: securitatea cibernetică. Avem companii-fanion, pregătire inginerească şi un context în care atât ameninţările, cât şi reglementările cresc cererea de securitate şi conformare în toate industriile. Cererea de specialişti cyber o să fie în creştere în anii următori. Securitatea cibernetică a depăşit cadrul de funcţie tehnică defensivă şi a devenit parte din infrastructura economică. Într-o economie digitală, rezilienţa cibernetică ţine direct de competitivitate, autonomie strategică şi capacitatea companiilor şi instituţiilor de a funcţiona.
În al treilea rând, avem o şansă bună în automatizarea proceselor (avem aici şi singurul unicorn din ultimii 10 ani), şi în AI aplicat în industrie. Experienţa acumulată în embedded software, mai ales în automotive, împreună cu competenţele de interacţiune software–hardware şi cu noile investiţii în microelectronică, pot crea avantaje în energie, producţie industrială, medicină, agricultură, transport şi mobilitate, apărare, avionică şi spaţiu.
Ce ar fi de făcut pentru a fructifica aceste oportunităţi? Din punctul de vedere al politicilor publice, două direcţii sunt evidente: atragerea unor investiţii strategice în centre de R&D şi creşterea valorii adăugate în operaţiunile deja existente; apoi stimularea inovaţiei pe tot ciclul, de la idee la comercializare. Instrumentele există, aplicate cu succes şi de ţările din jur: stimulente pentru R&D şi proprietate intelectuală, vouchere pentru inovare şi adopţie digitală, granturi proof-of-concept, sandboxuri de reglementare, testbeds, fonduri de venture capital şi achiziţii publice care permit statului să devină primul client al soluţiilor inovatoare.
- Energia – aici nu sunt multe de explicat, energia la un preţ rezonabil e strict necesară pentru competitivitatea oricărui sector productiv şi a societăţii în general.Nu este scopul acestui text să propună o strategie energetică. Dar orice strategie serioasă de reindustrializare, digitalizare sau atragere a investiţiilor porneşte de la aceeaşi condiţie: energie disponibilă, sigură şi la un preţ competitiv. E clar că nu putem funcţiona cu preţuri de 2,5–3 ori mai mari decât pe alte pieţe. Iar criza recentă ne indică destul de clar şi direcţiile: investiţii în capacităţi de producţie diversificate şi modernizarea celor existente, ţinând cont de realităţile şi riscurile climatice de azi, nu de lozinci; investiţii în reţelele de transport — industria semnalează problema de ani buni — şi în capacităţi de stocare, inclusiv la prosumatori.
- Oameni bine pregătiţiAici avem o problemă dublă: pe de o parte, durează ani buni să pregăteşti o generaţie. Pe de altă parte, nu ştim exact cum vor arăta joburile viitorului. Ştim însă că nu livrăm educaţie potrivită nici pentru multe dintre joburile de astăzi. Cele mai recente rezultate PISA disponibile arată că aproximativ jumătate dintre elevii români de 15 ani nu ating nivelul minim de competenţă la matematică, iar peste patru din zece nu îl ating la citire şi ştiinţe.
În acelaşi timp, spaţiul public este ocupat de discuţii interminabile despre programa la limba română şi orele opţionale de religie. Ne lăudăm cu smartlab-uri şi table interactive cumpărate din fonduri europene, dar de multe ori nu avem programele educaţionale, profesorii sau resursele pentru a le transforma în rezultate. Laboratoarele de chimie şi fizică rămân încuiate, uneori din lipsă de laboranţi, substanţe sau material didactic, alteori pur şi simplu pentru că este prea complicat. Avem olimpici cu care ne mândrim pe social media şi pe care apoi îi vedem plecând să studieze şi, probabil, să muncească în altă parte. Şi avem, în acelaşi timp, o masă foarte mare de elevi care termină şcoala fără competenţele minime de care au nevoie. Avem scorul cel mai mare de NEET (tineri între 15-29 ani, care nu sunt nici angajaţi, nici în programe de educaţie de orice nivel) din UE (19%), faţă de o medie UE de 11% şi 5% în Olanda de exemplu, dar asta nu pare o prioritate.
Multe companii îşi fac singure programe de educaţie, iau ce tineri pot de pe piaţă şi îi învaţă o meserie. Avem şi una dintre cele mai scăzute participări din UE la educaţia pe tot parcursul vieţii, deşi ştim fiecare dintre noi că o bună parte din ceea ce am învăţat acum 10, 20 sau 30 de ani la şcoală sau facultate este depăşit. Şi aici greul îl duc în bună măsură companiile private, prin calificări, recalificări şi programe de pregătire necesare pentru a păstra relevanţa forţei de muncă existente. Avem procentul cel mai mic din UE de oameni cu educaţie terţiară, şi cea mai mare rată (21%) de studenţi care abandonează facultatea după primul an, cel mai adesea din motive economice.
Şi avem o demografie care nu ne ajută. Populaţia activă scade, iar deficitul de oameni va deveni structural. Totuşi, dezbatem acerb dacă importul de forţă de muncă este necesar şi ventilăm teme precum „AI-ul ne ia joburile”, deşi în realitate atât imigraţia economică, cât şi automatizarea ne-ar putea ajuta să compensăm lipsa de oameni calificaţi în numeroase domenii.
Pe deasupra, avem rate efective de taxare a muncii foarte ridicate, iar celor care spun că taxele pentru sănătate şi contribuţiile sociale nu sunt impozit pe venit li se va răspunde mereu cu exemple despre calitatea serviciilor de sănătate şi despre nivelul pensiilor contributive — asta dacă nu mori de inimă în traficul infernal din oraşele mari şi ajungi la pensie.
Ce este totuşi de făcut?
Pentru preuniversitar: să lăsăm discuţiile interminabile şi să acţionăm. Avem nevoie de mai mult STEM la toate nivelurile, cu metode de învăţare cât mai practice şi interactive. Da, limba română şi limbile străine sunt extrem de importante, mai ales pentru că trebuie să înţelegem ce citim, inclusiv ceea ce ne răspunde Claude. Pentru universitar: discipline modernizate mai rapid, materii interdisciplinare, mai multă cercetare aplicată şi mai multă cercetare făcută împreună cu industria, inclusiv cu perspectivă de comercializare.
Mai mult antreprenoriat universitar. Pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii: companiile şi persoanele ştiu cel mai bine ce competenţe le sunt necesare. Este o adevărată risipă să cheltui bani europeni pe programe foarte birocratice, bune pe hârtie şi fără impact. Mai bine finanţăm direct rezultatul: vouchere de upskilling/reskilling pentru companii în tehnologii prioritare şi vouchere pentru angajaţi, pentru cursuri scurte care se termină cu o certificare utilă în munca lor.
Şi, înainte de toate acestea, la punctul zero: predictibilitatea, mai ales fiscală. Mediul privat o cere de ani buni dintr-un motiv foarte simplu. Investiţiile în R&D, energie, oameni, fabrici sau centre tehnologice se fac pe ani, nu pe trimestre. Nu poţi cere companiilor să investească pe termen lung într-un mediu în care regulile se schimbă pe termen scurt. Ţineţi tehnologia, energia şi oamenii bine pregătiţi ca fir roşu în programele de guvernare din următorii zece ani şi păstraţi predictibilitatea ca regulă de funcţionare. Avem atunci o şansă reală.
Photo by David Becker on Unsplash
